Directiva 2010/64/EU Parlamentului European și a Consiliului
din 20 octombrie 2010
privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul
procedurilor penale a fost adoptată în scopul
asigurării calității traducerilor și serviciilor de
interpretare în cadrul procedurilor penale.
Cu toate acestea ea conține reglementări sumare referitoare la
persoana care este calificată să ofere serviciile
respective: „ În vederea promovării caracterului adecvat al
interpretării și traducerii, precum și a
accesului eficient la acestea, statele membre depun
eforturile necesare pentru crearea unui registru
sau a mai multor registre cuprinzînd traducătorii și
interpreții independenți care sunt calificați corespunzător. După crearea
registrului sau a registrelor, acestea se pun, după caz, la dispoziția
avocaților și a autorităților competente„. Directiva nu
conține o explicare a termenului „calificați
corespunzător”, cu toate acestea face o referire la
registrele traducătorilor/interpreților care există în
multe țări.
Conform Raportului final asupra statutului profesiei de
traducător în Uniunea Europeană, în cazurile în care traducatorii aplică
ștampila sau semnătura pe o traducere, de fapt aceștia depun
un jurămînt că traducerea este veridică, astfel precum este
indicat în textul girului adăugat la
traducerea propriu-zisă. Depunerea unui astfel de jurămînt
este condiționată de anumite cerințe
privind semnul de legalitate conferit de o anumită
instituție a statului.
Exista cateva forme prin care autoritatile statului confera
legalitate in traduceri:
1. Traduceri legalizate: În unele țări, sistemul de drept nu
cere ca traducerile să fie efectuate
de către persoane care dispun de calificări speciale; în
schimb este instituită cerința ca traducerile
respective, de cele mai dese ori documente, să fie
legalizate (semnate și ștampilate ca fiind
adevărate) de către un notar sau o persoană abilitată pentru
aceasta prin lege. Notarul poate cere
atestarea calificării de traducător, iar statutul
traducătorului poate fi reflectat într-un anumit mod pe
traducerea perfectată (prin ștampilă, menționarea
calificării academice sau a calității de membru al
unei asociații), dar singura cerință formală este ca
traducerea să fie legalizată de către un notar sau o
persoană abilitată pentru aceasta prin lege. În unele cazuri
(de exemplu, Turcia) traducătorii depun
jurămîntul în fața notarului că traducerile perfectate de
acesta sunt veridice, și astfel ei devin din
punct de vedere tehnic "traducători autorizați".
În toate aceste cazuri, autoritatea care conferă
semnul de legalitate este cea a funcționarului legal, și nu
al traducătorului.
2. Traducatori autorizati: În unele sisteme de drept
instituțiile administrative de stat de un anumit
nivel efectuează testarea traducătorilor și conferă celor
care au susținut testul calificarea de
„traducător autorizat”. De cele mai dese ori autoritățile
respective duc un registru oficial al
traducătorilor autorizați, în conformitate cu cerințele
Directivei 2010/64/EU. Doar acești traducători
pot produce traduceri veridice din punct de vedere legal
("autorizate"), fără nici o intervenție din
partea notarilor. În cadrul unui astfel de sistem,
autoritatea care conferă semnul de legalitate este o
instituție guvernamentală (de regulă Ministerul Justiției
sau Ministerul Afacerilor Externe), care
administrează procesul de selectare.
3. Traducători autorizați academic: În unele sisteme de
drept traducătorii devin autorizați și
recunoscuți de stat ca atare în baza calificărilor academice,
fără careva teste sau examene
suplimentare. Această recunoaștere are loc, de obicei, cu
condiția că candidatul deține un grad
academic în domeniul traducerilor și în curicula de studii
sunt discipline în domeniul traducerilor
juridice sau studierea sistemelor de drept. În acest caz,
autoritatea care conferă semnul de legalitate
aparține sistemului de învățămînt ne nivel primar care
acționează cu consimțămîntul sistemului
justiției (și exercita, astfel, o autoritate delegată).
Traducatorii si interpretii trebuie cu necesitate sa se
bazeze pe urmatoarele principii:
a) independenţă;
b) imparţialitate;
c) onestitate şi
obiectivitate;
d) competenţă
profesională şi conştiinciozitate in realizare serviciu de traduceri;
e) confidenţialitate
şi comportament profesional;
f) respectarea
standardelor profesionale in efectuare traduceri de calitate
Bune practici şi
standarde internaţionale de activitate a traducătorilor și/sau interpreților
autorizați
În general, elaborarea şi aprobarea unor standarde nu
presupune îmbunătăţirea în mod automat
a calităţii traducerilor şi/sau interpretărilor oferite.
Aceasta depinde în special de abilităţile,
competenţele şi experienţa traducătorilor. Standardele,
însă, sunt necesare pentru asigurarea unui
proces de lucru adecvat şi documentat. Standardele de mai
jos pot fi utilizate în calitate de referinţă:
ISO 9002 Quality systems (sisteme de calitate)
EN15038-un standard de calitate, elaborat în special pentru
prestatorii serviciilor de traducere.
Standardul prevede:
1) cerinţele de bază pentru resursele umane şi procesele
utilizate;
2) relaţiile dintre client şi prestatorul serviciilor de
traducere, şi anume:
- cererea de ofertă,
- oferta,
- acordul încheiat între client şi prestatorul serviciilor
de traducere;
- gestionarea informaţiilor primite de la client,
- finalizarea proiectului.
3) Procedurile utilizate pentru prestarea serviciilor de traducere:
- managementul proiectului;
- lucrările de pregătire;
- traducerea ca atare.
4) Servicii cu valoare adăugată.
De asemenea, există standarde naţionale ale un unor țări din
UE, care au fost elaborate în baza
standardului european:
PKN EN 15038 - Polonia
BS EN 15038 – Regatul Unit
DIN EN 15038 - Germani
NF X50-670 - Franţa
OENORM EN 15038 - Austria
SN EN 15038 - Elveţia
UNE-EN 15038 - Spania
SFS EN 15038 - Finlanda
UNI EN 15038 - Italia
EVS-EN 15038 - Estonia
MSZ EN 15038 - Ungaria
SS-EN 15038:2006 - Suedia
SR-EN 15038 - România
